TEATRO LÚCIDO LA MALUL INFINITULUI

• Distribuție
• Galerie foto
• Cronici

Scenariu de Radu Afrim. Include textele Vizită în casa unui bărbat în absența soției sale de Adriana Bittel, Variabila Dostoievski de Bogdan Răileanu, Țâțe de Doina Ruști.

Când Radu Afrim se joacă, îți dorești să fii acolo, să vezi ce rezultă: o afrimiadă sau o afrimedie, o pendulare ce te ține cu sufletul la gură între situații absurde, replici de un comic bizar și poezie până la lacrimi.

Afrim aproape că inventează o nouă specie dramatică, mizând pe elementul surpriză care țâșnește de peste tot – din text, din actorie, din decor, din recuzită, din costume și din muzică. 

„Uneori oleacă de kitsch te ține pe loc dacă simți că ai luat-o cu mult înaintea semenilor tăi, ca aspirații și idealuri.” – este o frază din scenariul lui Afrim care poate reprezenta una dintre cheile de receptare ale (auto)ironiei ludice ce a generat acest spectacol. Cu umor dureros, vizează, lucid, așa cum prin întreaga lui operă teatrală și-a obișnuit spectatorii, toate intoleranțele vremurilor noastre.

Distribuție

• Dutti: Theodor Șoptelea
• Massimo: Andrei Bibire
• Sirena Anelise: Liliana Cazan
• Michi: Ștefan Mihai
• Ina: Cristiana Luca
• Lana del Mar: Lana Moscaliuc
• Salvamarul Dacian: Cătălin Bucur
• Guzel Kâz: Anaïs Agi-Ali
• Sabina Rusu: Ecaterina Lupu
• Ginel / Polițist: Iulian Enache
• Mioara: Dana Dumitrescu
• Antonel: Costinel Antone
• Doamna N.: Nina Udrescu
• Polițist: Tudor Cioboteanu

Cronici

Cosmosul, Covidul, Muzeul de Artă din Constanța, cele 125 de trepte, Ana Aslan, marea interbelică și cea de azi, vecina cu sânii hipnotici de la etajul 2, femeia care în timpul liber este sirenă, salvamarul cimentat în melancolie, panseluțele de larondul principal al orașului, „figurinele” de stil, doamna de care se îndrăgostise Stanley Kubrick și de la care voia să închirieze imobilul pentru a-și filma Odiseea spațială, Antonel din Teleorman (Costinel Antone) și mătușa lui despre care nu vom afla niciodată detalii, Idiotul lui Dostoievski din portbagajul Mercedesului alb, domnul Ginel de la spații verzi (Iulian Enache), actul (sexual) ratat al doamnei Mioara, morsele ce se aruncă de pe stânci din cauza banchizelor ce se topesc și încă alte câteva sute de „evenimente„ acționale și ideatice ale spectacolului te duc într-o duioasă copleșire metodologic ținută sub control de un regizor mai generos ca oricând în a face din actul regiei sol pentru performanțe actoricești. [...] Trupa de la Constanța nu încetează să uimească: actrițe și actori magnetici, intenși și carismatici, în comunicare frontală cu publicul, gata să se arunce în monologuri profunde, dar și în relații atât de adevărate, jonglând cu poantele, dar gata să se topească în frazări coregrafice îmbinate de poezie, cu voci care știu să dea reliefuri pe replică, dar și să abordeze profesional linii melodice complexe. Actorie-bucurie…

Călin Ciobotari - 7Iași.ro

https://www.7iasi.ro/cu-afrim-la-malul-infinitului/

Trupa Teatrului de Stat Constanța a susținut cu profesionalism intensitatea spectacolului, unul solicitant, complex, cu alternări între comedie și dramă, cu răsturnări imprevizibile de situații, pe care actorii le⁠-⁠au asumat până la capăt. 3 ore și 40 de minute, cât durează spectacolul, trec pe nesimțite: Theodor Șoptelea și Andrei Bibire joacă inteligent cuplul gay de facilitatori moldoveni ai unui atelier de explorare narativă prin performare. Rama clasică "teatru în teatru" dă prilejul unei succesiuni de performance⁠-⁠uri în care corpul actorilor capătă o triplă funcționalitate: în primul rând, este un mediu de expresie narativă; în al doilea rând, devine treptat un instrument al metateatralității, acel mod de a reflecta asupra actului performativ și a scopului lui; iar în al treilea rând, corpul uman este aici elementul estetic principal, care trăiește experiența pentru a o transmite privitorului. Fără fisură, într⁠-⁠o deplină chimie, Șoptelea și Bibire imprimă un ritm alert, dar verosimil, cu umor, dar și cu atenția care controlează până unde pot fi împinse clișeele identitare fără a depăși linia fragilă între ironie și ofensă. Cristiana Luca și Stefan Mihai, alături de celălalt cuplu disfuncțional jucat de Cătălin Bucur și Anais Agi⁠-⁠Ali, "spun povești" cu trupurile care se ating într⁠-⁠un dialog când tensionat, când tandru, dar întotdeauna emoționant. Jocul lor prinde sala ca într⁠-⁠o vrajă, creând orizonturi de așteptare care, atunci când sunt infirmate, provoacă uimire, râs, sau chiar o respirație colectivă la unison care marchează mult dorita încheiere. Poveștile individuale sau monologurile sprijinite de câte un interlocutor episodic sunt convingătoare indiferent dacă se construiesc ca proiecții ale personajelor în prelungirea dorințelor necunoscute, încă, ale spectatorilor. Astfel Lana Moscaliuc interpretează lirismului sfâșietor cu eleganță și forță în același timp; Liliana Cazan întrupează sirena seducătoare deconstruind clișeul erotic feminin ascuns în fanteziile masculine în triunghiul sau triunghiurile de pe scara blocului din Variabila Dostoievski a lui Bogdan Răileanu; Costinel Antone se transfigurează fără rețineri în inocentul cu o înțelegere literală a lumii; Dana Dumitrescu reface pas cu pas vizita în casa unui bărbat în absența soției sale după textul cu același titlu de Adriana Bittel, parcurgând gama emoțiilor contradictorii până la decizia morală de a le controla după principiul "ceea ce ție nu-ți place, altuia nu⁠-⁠i face". Alături de aceste adevărate recitaluri de măiestrie, Ecaterina Lupu reușește un dialogul între vârsta copilăriei vulnerabile și vârsta unei tinereți care nu are conștiința abuzului pe care⁠-⁠l retrăiește într⁠-⁠o încercare de a⁠-⁠l vindeca, transpus din proza Doinei Ruști. Actrița se autoventrilocizează cu o virtuozitate de violonistă pe propriile corzi vocale. În sfârșit, Nina Udrescu joacă o venerabilă con⁠-⁠artistă, credibilă până în ultima clipă când este deconsipirată. De la un episod la altul, sala respiră încă o dată și încă o dată ușurată pentru că jocul actorilor excelează deopotrivă în crearea iluziei dramatice, cât și în spargerea ei în ritmuri demne de Broadway în dansurile de grup și secvențele de perecho în coregrafia Flaviei Giurgiu.

Ileana Marin - fictiunea.ro

https://fictiunea.ro/2025/205/art28/index.html

Dacă vreți să vedeți o trupă de actori în toată vitalitatea ei, într-o comedie densă, care lucrează pe variații, pe toate acele zone tranzitorii și aluvionare dintre poezie și farsă, dintre telenovelă și dramă, merită să faceți un drum până la mare. E genul de spectacol cu o textualitate atât de bogată, și deci cu o dinamică scenică care se cere atât de precisă, încât numai energia și talentul îl pot reuși – și-l reușesc. Premisa dramatică, bine aleasă pentru spectrul larg de registre pe care ulterior îl va cuprinde, e cam așa: un cuplu de moldoveni gay susțin, la malul mării, un workshop de grup în care participanților li se cere să „culeagă” povești locale sau să se mărturisească ei înșiși în „limbaje performative”. E, dintru început, o afirmație comică și potentă dramaturgic despre căutarea-vânzarea-de-nimic-cu-pretenții de care mulți artiști (ghilimele, dacă vreți) se lasă mai nou bântuiți. [...] Am început textul lăudând talentul actorilor TSC și cheful pe care-l au să joace, și-aș dedica câteva fraze, ultimele, unora din ei. Teatro Lúcido la Malul Infinitului e un spectacol cu un Theodor Șoptelea extraordinar de credibil în comedia groasă, cu un simț al replicii și a cum-trebuie-să-arate-ce-face care ridică permanent energia în scenă. Ecaterina Lupu are o prezență clară, tăioasă, un joc conținut, e filmică și gândește tot ce spune, iar momentul ei solo, în care dă, în mișcare, monologul unei fetițe, poate fi oricând exemplu pentru acea linie de joc subțire și prețioasă dintre teatru și performance. Cred despre Cristiana Luca că e o super actriță de compoziție, e generoasă, prinde foarte bine relațiile și măsura lor, știe când să magnetizeze și când să „tacă” și, mai ales, poate transmite înspre sală acea sofisticare a comediei afrimiene – râzi, prin ea, de diverse. Ștefan Mihai face mult din puțin, are un chip într-o continuă neașezare, dă impresia de o fantastică ușurătate în scenă și construiește, aproape numai din sugestii, portretul unui tânăr bărbat cvasi-ratat, demi-visător, pe care poți jura că l-ai întâlnit cândva în viața asta, un soi de ospătar colț cu dizeur la o terasă de-acum douăzeci de ani… De altfel, și de data asta, toți actorii și toate personajele lui Afrim continuă să te ocupe după ce spectacolul s-a sfârșit.

Mihai Ivașcu - mezanin.ro

https://www.mezanin.ro/trupa-lucida-de-la-malul-infinitului/

Nostalgia unui paradis pierdut și a rămășițelor sale risipite în lumea modernă, anxietatea perpetuă a relațiilor interumane, isteria căutării unei liniști dispărute, tânjirea după timpul contemplației, comicul tipologic și de situație al freneziei omenești în acțiune, pe scurt: tragicomicul vieților noastre, expus pe fundalul unui cosmos căruia „i se rupe”, sunt adunate toate într-o frescă vie în Teatro lucido la malul infinitului. [...] Personajele sunt stranii, excesive, exaltate. Dilemele fiecăruia se rezolvă în bule autoreferențiale, caracterele își poartă soarta ca pe un monolog reflexiv sau se angajează în tandemuri garantat înșelătoare, în care cheia relației e trădarea. Destinul veghează. E sentimentul pregnant pe care îl trăiești văzând Teatro lucido. Pare ca o repetiție generală. Dar este o poveste despre ficțiunea vieții. Neregulată, neașteptată, pe alocuri fadă, pe alocuri teribil de hazlie, pe alocuri prea intensă... [...] Poetica textuală a lui Afrim e, de data asta, una a deconstrucției poveștii, a fragmentării ei în bucăți și niveluri coexistente, care nasc o tensiune de conglomerat asimetric. Se recită, se dansează și se cântă, se declamă și se monologhează și dialoghează simultan. Aș numi asta un mod oniric de a spune o poveste – nu există culminare dramatică, în sens tradițional, există doar desfășurare, experiență, călătorie. De aceea, amprenta pe care o lasă spectacolul funcționează până zile mai târziu, cu imagini care îți apar din reprezentare cu toate că, atunci când erai în sală, ai avut din când în când sentimentul unei lungimi. Dar lungimea era starea însăși – obligația de a rămâne, o vreme, scufundat în acea stare. Textele Adrianei Bittel, ale Doinei Ruști și ale lui Bogdan Răileanu sunt completate de textul scris de Radu Afrim – ca niște liane încolăcind și dirijând actorii. E un adevărat scenariu de „cooking pot chaos”, ca să mă inspir din expresia unui actor din The White Lotus. Trupa Teatrului de Stat din Constanța este fabuloasă. Ea însăși poate declanșa inspirație în regizor, așa cum o face în spectatori. Redescopăr, cu aceeași bucurie admirativă, ca în A douăsprezecea noapte a lui Andrei Șerban, pe Cristiana Luca și Ștefan Mihai, pe Cătălin Bucur și Ecaterina Lupu, pe Andrei Bibire și Theodor Șoptelea (ce maraton extraordinar în Teatro Lucido), pe Costinel Antone și Iulian Enache, le descopăr pe Lana Moscaliuc, Dana Dumitrescu și Nina Udrescu și pe cuceritoarea debutantă Anais Agi-Ali. Mi se pare că acest spectacol, în mod special, le cere tuturor o aruncare în gol, fără plasă de siguranță, cu garanția că le vor crește aripi – ceea ce se și petrece.

Corina Șuteu - Revista 22

https://revista22.ro/cultura/afrim-la-malul-infinitului

Mitralierea viziunilor stereotipe privind realitatea se face prin umorul cu care clișeele sunt deconstruite și reconfigurate. Regizorul se joacă tot timpul cu conjuncția liric-comic, integrează inserturi de realitate toxică în universul interior al personajelor, între fricile și neliniștile lor care explodează verbal, vizual, auditiv (universul sonor are, ca întotdeauna la Afrim, o prezență aproape continuă) sau în mișcare (coregrafia Flavia Giurgiu). Limbajul este un factor important, nu doar colocvialitatea cu pasaje lirice pe care o afișează personajele, ci și dialectul moldovenesc al cuplului gay – ale căror nume neaoșe s-au sublimat într-un (auto)ironic duo Massimo și Dutti – sau deformarea ingenioasă a unor cuvinte (altă marcă afrimiană) precum în expresia „figurina de stil”. Niciodată la Afrim granița între spațiul obiectiv și cel subiectiv, al afectului și al imaginarului, între lumea materială și cea interioară nu a fost tranșată rigid, dimpotrivă, fragmente dintr-un univers îl populează pe celălalt într-o narațiune, uneori doar vizuală, fluentă. Microcosmul de pe scenă se revarsă de multe ori în afara ei, în special prin fotografiile regizorului care atrage personajele în peisaje realiste pe care le decupează în stilul lui pictural melancolic. În acest caz, în timp ce spectatorii vin la teatru, o sirenă citește Idiotul de Dostoievski (cartea se regăsește în spectacol, desigur) în foaierul Sălii Studio, ca un avertisment asupra colajului de irealitate ce urmează. Trupa de la Constanța este vivace, avidă de joc, extrem de flexibilă în a aborda diferite genuri dramatice, a dansa și a cânta, cu prezențe scenice puternice precum Lana Moscaliuc, Ecaterina Lupu sau cuplurile Andrei Bibire – Theodor Șoptelea (ultimul face un remarcabil rol de comedie bazat (și) pe limbaj), care funcționează prin similaritate, și Cristiana Luca – Ștefan Mihai, care se conjugă dizarmonic. Este un admirabil efort de echipă pentru un spectacol solicitant și lung (aproape 4 ore, cu pauză). În ciuda umorului, pieziș, ireverențios și deseori acid, specific lui Afrim, spectacolul are un aer nostalgic, o undă de regret după o lume (nu doar litoralul) pe cale de dispariție. „O navă de război la orizont”, o replică repetitivă din spectacol, dă frisoane și râsul ni se scurge încet într-un rictus.

Oana Stoica - Scena9

https://www.scena9.ro/article/teatru-constanta-afrim-la-malul-marii-teatro-lucido-la-malul-infinitului

Radu Afrim. Detestă rușii răi și iubește teatrul bun. Când vrea să se joace frumos, fuge la Constanța. Are aici o trupă de tineri zglobii excelent antrenați cu care poate alerga pe orice plajă și cu care poate înota liniștit prin orice fel de valuri teatrale. Pornite din adâncurile prozei contemporane românești, azvârlite la țărm cu câte vreun val literar mai însemnat care le-a risipit paginile prin nisip, descoperite ca din greșeală împreună cu trupa constănțeană pe care a scos-o la o nouă ședință foto că e lumina bună, adunate aparent la întâmplare, citite și interpretate coregrafic ad hoc de Flavia Giurgiu, care tocmai a ieșit la alergat. Descoperindu-le împreună cu bucurie tot felul de noi sensuri, pe care le leagă apoi fedeleș, cum numai el știe, în plasa năvodului narativ lăsat la prins de pește dramatic între sezoane, după ce și-a agațat de el temeinic toate preocupările ce-i bântuie colorat creativul estival din toate amintirile de la vârstele tuturor vigorilor. Și la care se întoarce curios în secret în extrasezon, să vadă ce s-a mai prins de tinerețile lui. Pescuind cu atenție banalul prins în năvodul lăsat pe mare (excelentă opțiunea de a ne smulge dintre navele de război cu ajutorul salvamarului – simpaticul Cătălin Bucur, excelent pus în valoare, care va evolua uimitor pe parcursul celor trei ore –, ăsta de salvează suflete care agonizează în valuri, nu roboței sexuali rătăciți (!), care tocmai a agățat-o pe tătăroaica Güzel Kâz, în traducere „fată frumoasă” – foarte sexy Anaïs Agi-Ali, actrița care poate desena cu poantele în picioare – și așează împreună cu ea pe masa eroticului ultimele firmituri ale sexului cu bărbați și femei reale (înainte ca toate plăcerile lumii să fie indexate, cu un click, în marele catalog virtual al iubirilor), reușind cu foarte mult umor să zugrăvească ironic peisajul relaționalului contemporan, pe care-l va găzdui pentru mai bine de trei ore locația de lux în care Dutti și Massimo organizează workshop-ul coregrafic. Unde vor da buzna tot felul de zdreliți emoțional, care vor lua la puricat relaționalul de toate vârstele și culorile: Michi (ca de obicei, o bucurie acest supertalentat Ștefan Mihai), un Florin Piersic look-alike (mai ales în spirit!), care s-a luat cu șezlongistica până s-o hotărî să-și urmeze pasiunea și să-și deschidă o cofetărie cu prăjituri cu nuci la malul oceanului, partenera lui Ina, contabila ecologistă (fresh as usual Cristiana Luca) care-i organizează viața în timp ce-l fute de-i sar creierii pe toți pereții (și asta-i place, îi place, place, mâinile sus!, haideți și voi, să împlinim cincinalu-n patru ani și jumătate, cu cât mai mulți, în cât mai multe locuri și în cât mai multe poziții!!!), Sabina Rusu, excepționala Ecaterina Lupu, chelneriță într-o multinațională care ar vrea să se folosească și de alte emisfere ale creierului, pasionată de panseluțele mov cu galben duios (!) și, în consecință, purtătoarea celor mai tari „Țâțe” din „Povești erotice românești”, pe care le-a descris măiastru Doina Ruști (și le-a săltat provocator într-un sălbatic dans carnal Flavia Giurgiu) la momentuul primei atingeri (Iulian Enache, Ginel de la domeniul public, mai târziu polițist), Anelise (bomba Liliana Cazan) fană a prințului Mîșkin, în timpul liber sirenă, în timpul ocupat femeie, prinsă în foaier, salvată de speologi pe țărm și curățată de solzi, trecută prin patul salvamarului înainte să-și bage sânii într-un halat cu crini imperiali spre a fi repartizată la etajul doi al imobilului din poveștea originală (a lui Bogdan Răileanu) spre a aprinde visele de foc ale colocatarilor și gelozia consoartelor lor invidioase, Lana del Mar (mereu ca o pictură Lana Moscaliuc), cea mai matură femeie din grup (care dincolo de faptul că amendează robinetul de platitudini, stupidități și clișee ale tinerelor generații, se face complice de nădejde în poezia matură a lui Afrim în câteva scene excepționale, le veți decupa și păstra cu siguranță multă vreme într-un colț de suflet), Mioara (Dana Dumitrescu), vocea înțelepciunii amare la vârsta la care nu se mai pune problema niciunui fel de pârg, venită să repare tristețea dintr-o poveste cu doi oameni rezonabili trecuți de Adriana Bittel de prima tinerețe și, nu în ultimul rând, Antonel de la Teleorman (Costinel Antone), un fitil pentru câteva focuri de artificii, adus în lumea fără de prihană a visătorilor de top ca (excelent!) motiv de gelozie. Înainte ca Doamna N (excelentă surpriză, Nina Udrescu în forme de zile mari!), de altfel mereu de față (!), să fie repusă în drepturi și să-și preia atribuțiile de gazdă în țesătura policier sută la sută afrimiană, ai cărei protagoniști, delicioșii Dutti și Massimo aka Ducu și Maxim ai lui Theodor Șoptelea (amfitrionul moldovean incontestabil al acestei nebunii comice) și Andrei Bibire (partenerul lui narcisist, dominator, altfel senzual și fermecător, autoerijat în rolul de lider) să-și dea arama pe față. După ce ne-au arătat din plin multele culori în care-și pot zugrăvi măiestria interpretărilor într-un fascinant cuplu gay cu multiple probleme în stabilirea raporturilor de putere, doi actori în plină expansiune a căror energie combinată funcționează ca o bombă cu ceas pe tot parcursul spectacolului, punând în mișcare tumultul colegilor din trupa constănțeană, fiecare cu aport distinct la energia generală (Radu Afrim i-a înarmat din nou pe toți cu partituri generoase care-i pun minunat în valoare în timp ce coregrafa Flavia Giurgiu le scutură vehement carnalul și corporalul, iar va fi greu de ales un preferat la orice nominalizat (!)

Luciana Antofi

https://lucianantofi.wordpress.com/2025/04/17/ce-nu-te-omoara-te-afrimeste-teatro-lucido-la-malul-infinitului-lui-radu-afrim-la-constanta/

Noua producție a Teatrului de Stat Constanța, Teatro Lúcido la Malul Infinitului, în regia lui Radu Afrim (care asigură și conceptul textual cu inserturi din Adriana Bittel, Doina Ruști și Bogdan Răileanu), este, ca să zic așa, o lecție de tandrețe care explodează. Grație Irinei Moscu, totul e frumos (termenul e obligatoriu și nicidecum desuet) vizual, într-o planetă (sic!) cromatică evident vecină cu infinitul, cu arare, dar extrem de grăitor-penetrante contrapunctări. Suntem într-un Nautilus bizar și comod, care navighează pe sub apele turcoaz ale cotidianului, prin hublouri se văd marea și vapoarele, inevitabil mai toate formele (inclusiv proiecțiile de pe ecrane – Cristian Niculescu, Andrei Dermengiu și Alexandru Bibere fac demonstrații de virtuozitate și de fantezie ce își conține permanent coerența) sunt ovoidal-prietenoase, chiar dacă tocmai pentru că „fiecare poveste de dragoste de pe țărm are o navă de război la orizont”. Și cum Nautilus nu era tocmai salvarea pe care și-o imaginau personajele lui Jules Verne, nici atelierul de dans (coregrafia Flaviei Giurgiu funcționează ca secție ritmică, mustind de energie) și bune maniere întru dezvăluirea sinelui, propus de cuplul de escroci simpatici Massimo (Andrei Bibire) și Dutti (Theodor Șoptelea), nu e decât o mistificare benignă cu vocație de thriller (semnat, să zicem, de Vlad Mușatescu ori de Morogan-Salomie). De altfel, nimic nu e ce pare a fi, în cele mai bine de trei ceasuri și jumătate de spectacol (care trec atât de ușor, încât ți-ai mai dori măcar un epilog).

Doru Mareș - Revista „Luceafărul de dimineață”

https://www.luceafarul-de-dimineata.eu/pdf/revista_LUCEAFARUL_DE_DIMINEATA_nr_5_2025.pdf

Povestirea în ramă. La mise en abyme. Formulă despre care au scris pe vremuri studii importante Lucien Dällembach în franceză și Ion Vlad în limba română, O poveste cu dezvoltarea ei din start riscantă fiindcă o bună parte din spectacol se construiește preponderent pe orizontală. Povestea cu hazul și cu tristețea ei. Melanj tipic afrimian. O poveste scrisă de Afrim mai mult ca sigur anume pentru performanta, dar ce zic eu, performantă?, senzaționala, unica trupă de la Constanța. Bravo, Erwin Șimșensohn! Poveste asezonată cu inserturi masive din prozele Adrianei Bittel (în care m-am bucurat să o regăsesc în foarte bună formă artistică pe Dana Dumitrescu), ale lui Bogdan Răileanu (secvență în care au evoluții admirabile Cristiana Luca, mereu strălucitorul Ștefan Mihai și Liliana Cazan, interpreta videochatistei ce îl citește pe Dostoievski), ori ale Doinei Ruști, în care am admirat în primul rând ceea ce exprimă non-verbalul din jocul Ecaterinei Lupu. Al cărei joc este perfect armonizat cu cel al lui Iulian Enache. Toate aceste trei inserturi fiind intens și reușit teatralizate. A rămas coafura retro și nu doar coafura, ci și subtilitatea melancoliei din jocul Lanei Moscaliuc, au mai rămas avatarurile sentimentale parcurse de tătăroaica Guzel Kâz, rol în care am apreciat-o pe Anaïs Agi-Ali. Costinel Antone joacă fără excese dezorientarea și oprimarea la care e supus copilul matur pe nume Antonel. Singurul căruia i se refuză dreptul de a-și spune povestea. Ca să nu mai vorbesc despre giumbușlucurile de toate felurile, absolut toate de mare clasă actoricească, de energia debordantă, însușiri pe care le probează magnific Andrei Bibire și Theodor Șoptelea, ale căror evoluții mi s-au părut de-a dreptul incredibile. Amândoi, asemenea tuturor colegilor lor din distribuție, se mișcă perfect, stimulați de coregrafia Flaviei Giurgiu. [...] Spectacolul dobândește, de la un punct încolo, cu scopul dinamizării, alură de policier. Policier evident parodic, Nu cred însă nici un moment că Radu Afrim și-a propus să rivalizeze nici cu Agatha Christie, nici cu Rodica Ojog-Brașoveanu, nici cu Arthur Conan Doyle și nici cu Haralamb Zincă sau Horia Tecuceanu. La urma urmei nu toți cei menționați mai sus au scris și pentru scenă, Nutresc speranța (iluzia?), că absolventul de Franceză, specialitate B, de la Filologia clujeană pe nume Radu Afrim, azi regizor de renume, și-a amintit de celebra zicere `A trompeur, trompeur et demi` dintr-o farsă încă și mai celebră, a adaptat-o zilelor noastre și a supradilatat-o. După cum s-a văzut, a făcut-o cu inteligență și folos!

Mircea Morariu - Contributors - Jurnal de FNT 35 (II)

https://www.contributors.ro/jurnal-de-fnt35-ii/?fbclid=IwY2xjawN1KQdleHRuA2FlbQIxMQBicmlkETB5VzJzeHBtQ29MaTNWbUxOAR6XUdAhDXqOt--HYatJVGZjmKIEuIDwcZaUeMvv11LeRt2zBwOnGEgJLZbyGA_aem_-6K27LVyOev19CeverGKfg

La alt pol al creațiilor scenice semnate Radu Afrim se află spectacolul Teatro lucido la malul infinitului, realizat la Teatrul Dramatic din Constanța și jucat într-un spațiu remodelat în culori diafane pe scena mare „Ion Caramitru” a Naționalului bucureștean. Și aici e vorba de o continuitate în explorarea unei anumite lumi, pe care a mai visat-o regizorul în Seaside stories sau, mai de mult, în Plaja de la Teatrul din Brăila. O lume cu miros de mare, de alge, de nisip și vacanță, o lume superficială poate, în pauză de gândire, în căutarea unui modus operandi pentru care timpul de azi nu mai e nostalgic precum cel de ieri, ci pragmatic, cu ispitele lui de paiete și jocuri de măști, acoperind drame subiacente într-o hărmălaie cu pretenții de stil. Cum sursa de inspirație vine, de data asta, dinspre literatura contemporană de calitate pe care Radu Afrim o abordează în spectacolele sale în ultima vreme (aici Doina Ruști, Adriana Bittel, Bogdan Răileanu), se cuvine să credităm, o dată în plus, această insinuare pe gaura cheii în universul unor personaje colorate, excentrice, cu ecouri ale unor neîmpliniri și chiar drame strecurate pentru contrast. Spiritul ludic și stenic al autoironiei salvează de la derizoriu această lume descrisă cuceritor de echipa tânără, performantă a teatrului constănțean, antrenată coregrafic de Flavia Giurgiu, din care fac parte actorii: Teodor Șoptelea și Andrei Bibire, un cuplu comic efervescent și elastic, alături de Liliana Cazan, Ștefan Mihai, Lana Moscaliuc, Cătălin Bucur, Anais Agi-Ali, Ecaterina Lupu și de veteranii trupei: Nina Udrescu, Dana Dumitrescu, Iulian Enache. „Uneori, oleacă de kitsch te ține pe loc, dacă simți că ai luat-o mult înaintea semenilor tăi, ca aspirații și idealuri”, zice Radu Afrim, justificându-și năzbâtia. Și dacă unii te iau în serios?

Doina Papp - Revista 22 - FNT 35. Privește și te întreabă! (I)

https://revista22.ro/cultura/fnt-35-priveste-si-te-intreaba-i