CASA BERNARDEI ALBA

• Distribuție
• Galerie foto
• Cronici

Bernarda Alba a decretat că reputația trebuie apărată cu orice preț, chiar al fericirii tuturor celor opt femei închise între ziduri. Ferestrele zăbrelite nu îngăduie decât iluzia libertății, iar banii stau la baza proiectatei căsătorii dintre cele mai râvnit tânăr din sat și cea mai în vârstă dintre surori. Și dacă iubirea s-a născut în alte inimi, ea este doar un simptom al libertății, care trebuie ucisă din fașă în spațiul concentraționar creat de-a lungul secolelor de oprimare a femeilor prin tradiții patriarhale.

„Casa Bernardei Alba” este ultima dintre tragediile pe care comentatorii le introduc în ceea ce ei numesc „trilogia rurală” a lui Federico García Lorca, alături de „Nunta însângerată” și „Yerma”.

Subtitlul generalizant al autorului este „Dramă a femeilor din satele Spaniei”. Pentru a povesti această dramă, aduce în scenă o casă din Andaluzia în care a fost instaurat doliul cel mai sever, nu mai este niciun bărbat, iar matroana Bernarda Alba își exercită puterea dictatorială asupra celor cinci fiice, asupra mamei vârstnice și asupra servitoarei. Conformismul, ascultarea, fundamentalismul, reprimarea sentimentelor nu pot rezista, însă, la infinit, în confruntarea cu firescul năvalnic și versatil al naturii feminine, cu iubirea, pasiunea, curajul, revolta și dăruirea de sine. Aspirația spre iubire și libertate se ciocnește, însă, fatal, de zidurile neclintite ale Casei Bernardei Alba.

Distribuție

• Bernarda Alba: Luiza Martinescu
• La Poncia: Laura Iordan
• Maria Josefa: Mirela Pană
• Angustias: Alina Manţu
• Magdalena: Cristiana Luca
• Amelia: Otilia Nicoară
• Martirio: Mihaela Velicu
• Adela: Ecaterina Lupu

Cronici

În numele tradiției, Bernarda Alba impune dictatura izolării. Luiza Martinescu controlează cu precizie și inteligență tonul și gesturile personajului, necedând nici o clipă tentației de a acapara atenția. E suficient că impune regula care dă peste cap viața tuturor. De o parte a segmentului vârstelor, mama Mirelei Pană se joacă de-a luciditatea, livrând cu multă poftă când episoade în care pare ancorată într-un trecut definitiv pierdut, când poante care mușcă atroce din ipocrizia prezentului. De cealaltă parte, fiicele cele tinere, așteptând (asemenea celor două personaje beckettiene, asemenea celor trei surori cehoviene) o venire și, apoi, o plecare. Privind deopotrivă din interior și din exterior asupra casei albe zidite în negru, La Poncia Laurei Iordan aduce bârfele satului în urechile celei ai cărei ochi refuză să vadă. Cele 5 sunt victimele perfecte. Privind și, uneori, evadând prin ferestre (textul vorbește de gratii așezate în dreptul fiecăreia, Alexandra Budianu și Diana Mititelu aleg, inspirat, să nu le reprezinte, păstrându-le exclusiv în mintea personajelor), spre deosebire de bunica ce forțează încontinuu ușa, fetele dau senzația de zbor pornit iar și iar și iar, întrerupt iar și iar și iar. La final, tot o plutire va anunța și marca vizual tragedia. Bătrâna, fiica și nepoatele ei sunt unite, la un anume moment, de un cântec tulburător, intonat mai întâi de bunica și preluat apoi de toată lumea. Surorile își trăiesc pe deplin complicitatea în flamboaiante momente de dans dezlănțuit (coloana sonoră e dominată de obsedanta You don't own me, șlagăr lansat în Lesley Gore în 1963) și în tablouri vivante memorabil așezate în scenă & lumină de Mititelu & Niculescu. Secvența celor 5 căzi învelite de reflectoare albastre are toate șansele să facă istorie. Segmentul vârstelor e, la rândul său, spațiat în spațiul celor 19 ani care le despart pe fetele visând la măritiș (adică, în contextul epocii, la eliberare). Exuberanța molipsitoare a mezinei interpretate de Ecaterina Lupu lovește din plin în fragilitatea și nesiguranța "senioarei" jucate de Alina Manțu. Undeva, din umbra duelului celor două pentru un același bărbat, Martirio a Mihaelei Velicu visează, toarnă, complotează. Pasiunea tridentului e însoțită, nu chiar de pe tușă, de impetuozitatea Magdalenei Cristianei Luca și de prelungita inocență a Ameliei Otiliei Nicoară.

Mihai Brezeanu - LiterNet

https://agenda.liternet.ro/articol/29633/Mihai-Brezeanu/O-tragedie-luminoasa-Casa-Bernardei-Alba.html

[...] casa-mănăstire, casa-închisoare e în lectura regizoarei o insulă-societate redusă la celula familiei, în care absolutismul mamei castrează elanul vital al tinereții. O insulă populată doar cu femei e condusă de mama ajunsă la vârsta sterilității, care impune abstinența (socială și sexuală). Văduva Bernarda conduce lupta de dominare a erotismului debordant al celor cinci fiice, cu vârste între 20 și 39 de ani, între care există o ierarhie socială, legată de găsirea unui pretendent, dar și o ierarhie pasională, a impusului erotic. Doar fiica cea mare are dota – din moștenirea tatălui și primului soț al Bernardei – care să o îndreptățească la căsătoria eliberatoare și, de aceea, disperarea surorilor crește cu scăderea vârstei. Femeile sunt victimele cutumelor sociale, al căror apărător și garant este mama. Muzica joacă în spectacol rolul comentariului din off și portavocea manifestului luptei pentru libertate. Melodia pe care o ascultă la radio și, apoi, o cântă fiicele Bernardei, You Don’t Own Me (Lesley Gore) din 1964, sugerează racordul la eliberarea sexuală a generației X și leagă două epoci prin strategia autodeterminării cucerite prin încălcarea restricțiilor, cu orice preț. În plan narativ, gelozia dintre cele mai tinere surori, născută din atracția ilicită pentru același bărbat, pețitorul (averii) surorii mai mari, va duce la complotul și trădarea Adelei de către Martirio. După cum sugerează și dubla semnificație a numelui, Martirio nu este doar martora încălcării consemnului de către Adela, ci poartă pe față semnele frumuseții compromise printr-un un accident sau defect din naștere (?). În competiția pentru pretendentul Pepe Romano, Martirio visează, iar Adela acționează și cunoaște iubirea carnală. Scenele nocturne, din dormitorul fetelor, redau gradat presiunea nevoii de libertate a tinerelor. Îmbrăcate în cămăși albe de noapte, corpurile lor relevă fragilitatea și frumusețea feminină din care iradiază erotismul nemărturisit. Peretele-ecran din fundalul scenei oferă prin transparență imaginea socială a familiei în efigii baroce calofile, rezonante cu suferința înăbușită între pereții casei. Atmosfera sumbră e potențată de folosirea clar-obscurului în scenele „sociale”, iar imaginea de la înmormântarea tatălui cu grupul feminin cu fețele acoperite de buchete de flori are valoarea simbolică a risipei vârstei în floare, a sacrificării frumuseții trecătoare. Scena băii fiicelor, cu cele cinci căzi aliniate în lumina albăstruie a lunii, asociază condiția femeii cu duplicitatea iubirii și a morții, un leitmotiv al poeticii lui Lorca. Aceeași lumină tenebroasă ademenește, prin unica fereastră a camerei, evadarea Adelei spre iubirea furată și spre destinul fatal. Irezistibila chemare a erosului nu e decât una din măștile morții, ce triumfă prin sinuciderea din final a Adelei și prin tinerețea ucisă între zidurile casei. Alina Manţu (Angustias), Cristiana Luca (Magdalena), Otilia Nicoară (Amelia) construiesc trei profiluri ale feminității temperate, odată cu înaintarea spre maturitate, iar regia imaginează situații domestice de ironică complicitate și sarcastică competiție între surori, menite să pună în valoare energia fără limite a mezinelor, Mihaela Velicu (Martirio) și Ecaterina Lupu (Adela). Criza finală a trădării, apogeu al refulării elanurilor erotice, atinge acutele pateticului în interpretarea apăsat expresionistă. Mihaela Velicu transmite contorsionarea sufletească a geloziei, alimentate de patima nestăpânită a Ecaterinei Lupu. Expresie a autorității neclintite, prestanța Luizei Martinescu (Bernarda Alba) impune omniprezența controlului matern din posturi și gesturi ferme. În șirul generațiilor din casă, abulia senilă a bunicii Maria Josefa (Mirela Pană într-un ludic rol de compoziție) transmite nepoatelor valorile libertății, pe care le apără cu pumnii și protestele din spatele ușilor închise. Bunica oferă modelul revoltei de care nepoatele se tem, și din această perspectivă spectacolul chestionează indirect dialectica supunerii și revoltei în conflictul dintre generații. Servitoarea La Poncia (Laura Iordan) e rezonerul, martora lucidă și criticul exceselor, ce constată fatumul destinului femeilor supuse conformismului social.

Oana Cristea Grigorescu - Revista Scena

https://revistascena.ro/cronica-saptamanii/cine-se-teme-de-femei-casa-bernardei-alba-la-teatrul-de-stat-constanta/

În „Casa Bernardei Alba”, Diana Mititelu nu își propune să recompună spațial/cultural Spania rurală în care Lorca a plasat acțiunea piesei sale. În absența acelui spirit spaniol înflăcărat și jucăuș, pătimaș și profund instinctual, imposibil de redat în absența unor date ce țin de tectonica interioară a individului, acea Andaluzie transplantată parțial pe o scenă din România ar fi artificială. În schimb, lectura regizorală mizează, în cheie intenționat minimalistă, pe esențializarea situației centrale și a simbolurilor din piesa lui Lorca, speculând inteligent zonele de universalitate care asigură relevanța acesteia oriunde și oricând. [...] Fără a pierde nicio secundă din vedere racordurile frisonante cu realitatea imediată, spectacolul de la Constanța frapează printr-o simplitate dezarmantă, prin acel less is more care naște zone vitale de ambiguitate și interpretări multiple, dar mai ales prin încrederea deplină a regizoarei în piesa și în distribuția alese. O încredere rară pe scenele din țară, care abundă în spectacole născute strâmb din neîncredere și orgoliu regizoral, încărcate până la refuz și asfixiate de nenecesar. O încredere rară, care se traduce pe scenă în lipsa oricăror artificii regizorale care să distragă atenția de la esența textului. O încredere care răzbate dincolo de spectacolul propriu-zis, pe care o intuiesc a fi parte esențială din procesul de lucru și din atmosfera repetițiilor, o încredere care spune multe despre abilitatea regizoarei de a înțelege și de a coagula energiile echipei de creație. Bernarda Luizei Martinescu are o privire care împietrește și o voce care taie în carne vie. Cu o postură perfectă, un chip implacabil și o siguranță de sine tulburătoare, actrița jonglează seducător cu cele două măști ale acestei mame-tiran: impunătoare și de neclintit atunci când știe că este văzută vs. tandră și nebănuit de umană atunci când crede că nu o vede nimeni. Rol de compoziție, surprinzător și revelator pentru maturitatea actoricească a Mirelei Pană, Maria Josefa întrupează imaginea trecutului care se încăpățânează să se insinueze în prezent, într-un dans delirant, eliberator și consumator deopotrivă. La polul opus, perfect ancorată în realitate și asigurând legătura cu acel afară atât de râvnit și misterios, La Poncia Laurei Iordan funcționează ca rotiță esențială în mecanismul casnic, cu resorturi inepuizabile de dibăcie și cu o atitudine binevoitoare care camuflează subtil intențiile reale ale servitoarei. Alina Manțu nuanțează atent vulnerabilitatea surorii celei mari, semi-izolată deopotrivă ereditar și afectiv de restul familiei sale. În interpretarea sa, Angustias metabolizează ratarea unei vieți trăite contra cronometru și evadează în proiecția căsătoriei aranjate cu Pepe Romano, unica soluție de evadare din casa-închisoare a familiei sale. Cristiana Luca îi conferă Magdalenei o detașare ironică și aspră, rezultatul maturizării abrupte a celei care este nevoită să își asume un rol pseudo-parental față de surorile ei. Într-un rol de contre-emploi provocator și neașteptat, grăitor pentru versatilitatea sa scenică, actrița lasă să se întrevadă și zonele de sensibilitate ale personajului, cu dorințe și visuri înăbușite prematur. În rolul mezinei cu destin tragic, Ecaterina Lupu are tot elanul tinereții, cu nevoia de a iubi și de a fi iubită, cu paradoxuri și adrenalină, cu inocență și obrăznicie jucăușă. Rochia verde și părul tuns băiețește îi vin perfect Adelei, căreia actrița îi imprimă uneori serios, alteori ludic, o impertinență seducătoare și o sensibilitate dezarmantă. Otilia Nicoară abordează cu delicatețe rolul Ameliei, cu tăceri permanent încărcate de semnificații și cu atenție constantă la partenerele sale de scenă, transformându-și personajul într-un punct de echilibru necesar în iureșul dezlănțuit de energii din jurul său. Mihaela Velicu în Martirio este o adevărată revelație. Un rol incomod, ingrat, al neputințelor mocnite și al izolării profunde, metamorfozat cu deplină inspirație actoricească în motor al întregului spectacol. Strigătele personajului, amestec de singurătate dureroasă și suferință înăbușită, erup cu forța „Strigătului” pictat de Munch. Totuși, este teribil de frumoasă această Martirio. Este teribil de frumoasă în ciuda furiei, în ciuda comploturilor, în ciuda urii de sine și de lume, în ciuda convingerii că este de neiubit. Este teribil de frumoasă fără să intuiască vreo clipă cât de frumoasă este.

Daria Ancuța - Ziua de Constanța

https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/cultura/revolutia-fetelor-incepe-in-cada-casa-bernardei-alba-la-teatrul-de-stat-constanta-galerie-foto-894730.html