1. Cotidianul 1 Decembrie 2006 - Noile suferinte ale tinarului M. Blecher

Teatrul National din Constanta ne da un spectacol despre calitatea fiintei umane vazute de Radu Afrim, pe urmele lui Blecher.

Radu Afrim nu este un artist care-si instaleaza spectatorul in scaun si-l lasa sa se bucure de expunerea teatrala a sentimentelor curate si a luptei lor pentru afirmare: el arata mereu aspectele sordide ale vietii, descrise amanuntit, oameni umiliti, redusi la conditia lor elementara de aparate digestive sau erotice. El se situeaza mereu in acele locuri de unde viata devine extrem de greu nu doar de iubit, ci si de suportat. Izbuteste cind din aceste elemente construieste fragilul univers paralel al aburilor de inocenta, al aspiratiilor spre adevar prin care lumea dispretuita a marginalilor concureaza cu cea sigura de sine a lipsei de intrebari.

Adevaruri necuviincioase

Cu dramatizarea romanului lui Blecher ,,Inimi cicatrizate’’, Radu Afrim a intrat in lumea inchisa a unei boli rare, folosind marturia unui autor limitat la ceea ce vedea din pozitia imobilizat pe targa, scriitor inzestrat cu darul observatiei, lipsit de duiosie fata de propria soarta, capabil sa descifreze trairile celorlalti.

Transpusa in replici si in gesturi, lumea cartii capata corporalitate, boala nu este o conventie, ci realitatea deplasarii, a dificultatii de a pune un picior in fata celuilalt. Quintonce (Mihai Smarandache) impune scenic imaginea lui despre sine, obligindu-ne sa nu tinem seama de neputinta de a supraveghea zbaterile miinilor si picioarelor.

O femeie cu un chip frumos, Wandeska (Diana Lupan), dar cu ambele brate in ghips, vrea sa manince fara sa fie ajutata si regizorul ne arata cum se descurca si sintem martorii actiunilor chinuite, stingace prin care femeia dobindeste gratia independentei. Un barbat si o femeie imobilizati, fiecare pe targa lui, vor sa faca dragoste: miscarile lor de apropiere sint chinuitoare pentru ei, dar si pentru cine se uita, nu stim daca se iubesc sau pur si simplu tinjesc dupa apropiere.

In alt moment al spectacolului, doua personaje, cu o biografie sentimentala desfasurata la vedere, se supun aceluiasi exercitiu. Efortul nu e frumos, nu e gratios, din cind in cind ai vrea sa privesti in alta parte.

Regizorul are ambitia de a demonstra ca adevarul iubirii nu poate fi urit si, cu sprijinul unei echipe care l-a urmat cu devotament, izbuteste aproape pe tot parcursul.

Sanatatea e o iluzie

In sanatoriul de la malul oceanului, unii asteapta fazele finale ale bolii, altii au lasat in spate criza, dar, stiind ca exista o lume a acestei suferinte, sanatosii nu pot face abstractie de ea. Emanuel (Marian Adochitei) parcurge initierea in boala, Ernest (Emilian Oprea) pare ca a depasit-o si dialogul dintre ei insumeaza capitalul comun al suferintei in variantele ei individuale.

Sinteza a experientei boala/sanatate/boala, Eva, in interpretarea Lanei Moscaliuc, transmite vibratia ultima a bucuriei de a putea fi linga altii. Interpretarea actoriceasca tine seama de realismul relatiilor in contrast cu grotescul miscarii.

Scenografia Alinei Herescu formuleaza cadrul acestei comuniuni, gutierele, marca a bolii si platforma de sprijin pentru toate impulsurile care sfideaza boala, oglinzile prin care se asigura comunicarea, elementele casei-refugiu includ spectatorul prezent pe scena intr-un univers unde el n-ar vrea sa existe; imaginile Florinei Titz sint tot o proiectie a imaginarului bolnavilor, nu o legatura cu o lume exterioara existenta.

Desigur, spectacolul este contraindicat persoanelor venite la teatru sa se distreze. Nu le va face bine nici celor cu un diagnostic precis. Cicatricele - scrie Max Blecher, autor roman mort in 1938, la 29 de ani, dupa ce a cunoscut toate amanuntele descrise in carte si in spectacol - sint tesuturi „insensibile la frig, la cald si la durere“. Spectacolul lui Afrim zgindareste pina la inconfort tesuturile inca vii tocmai pentru a stavili procesul prin care cicatricele covirsesc si ucid sensibilitatea intregului organism.

de Magdalena Boiangiu

2. Adevarul 11 Noiembrie 2006 - Libido, libido, libido!

Cine ajunge la sanatoriul Berck nu mai vrea să plece niciodată. Chiar când se face bine. Berck e o "otravă foarte subtilă". La fel e şi spectacolul lui Radu Afrim de la Teatrul Naţional din Constanţa, Inimi cicatrizate, dramatizare după volumul omonim al lui Max Blecher despre începutul lungului său sejur prin sanatorii. Scanat subliminal, spectacolul lui Afrim vorbeşte despre anihilarea voinţei şi a tuturor asperităţilor între eu şi lume. La Berck nu există nici "trebuie", nici interdicţii, nici norme, nici program. Stai tot timpul culcat pe gutieră. Orice efort de a decide, rigorile şi responsabilitatea au fost detronate. Şi "otrava subtilă" se întinde peste tot, dincolo de gesturile individuale, strict măsurabile. Regizorul reuşeşte să insinueze un fel de inconştient colectiv de Berck din care răzbat la suprafaţă doar două stări fundamentale, fluide şi moi: patologia şi plăcerea. Aici, unde încordările voinţei sunt inutile, iar marile gesturi mundane nu folosesc nimănui, au importanţă doar cele mici şi multe, de zi de zi, în care partenerii îşi strecoară unul altuia doza de căldură, umor, bucurie.

După cum se vede, un Radu Afrim total schimbat. Poate doar latenţele matematic dozate din Plaja să fi prevestit această metamorfoză în regizor profund şi grav. Departe acum de obişnuita deriziune, de gratuităţile jucăuşe, regizorul nu mai bagă degetul grotescului în ochiul publicului. Dar nici nu renunţă la vechile sale bunuri câştigate, ca dezinhibarea în faţa erotismului scenic. Ceea ce se subţiază semnificativ e autoreferenţialitatea. Cu o singură şi suculentă excepţie, cea a bătrânei Eva, pandant al personajelor jucate de Elena Popa. Performanţa actriţei Lana Moscaliuc e uluitoare, amestecând candoare, ironie, blândeţe, joc. În mâinile şi talentul său, obiectele mici, asemănătoare cu cele din Plastilina, gramofoane minuscule, cu care Eva se joacă exact ca în teatrul de păpuşi, devin personaje, au reacţii, pasiuni.

Ce să fi rămas atunci din postmodernismul lui Afrim? O jonglerie mult mai subtilă a discursului scenic. Regizorul transplantează inteligent jocul cu perspectivele narative din literatură în teatru folosind cam trei tipuri de naratori. Cel la persoana întâi, incluzând permanenta scoatere în lumină a unui timp trecut, al confesiunii dilatate, prin actualizarea scenică, până în prezent, e secondat de un timp interior, durată proprie fantasmei compensatorii. Acesta răzbate, mai cu seamă, din proiecţii video: secvenţe frumoase cu oameni sănătoşi, aceleaşi personaje, ca suferinzii de pe scenă, doar că zburdalnice, neimobilizate la pat. Jocul cu imaginea video, imaginea scenică şi cuvântul face stratagema narativă cea mai iscusită din acest spectacol. Când, printr-un tip de deconstrucţie - ironia inclusă, bineînţeles -, personajele de pe scenă, uneori copii, spun aceleaşi cuvinte (doar că persoana verbelor se schimbă), ca şi adulţii de pe ecran, suprapunerea timp interior-timp exterior, eu-voci nedefinite elaborează un sistem întreg de irealităţi răsturnate, cu contururi nenumărate şi imprecise. Oglinzile retrovizoare, puse la capul patului de scenografa Alina Herescu, pentru ca personajele imobilizate să se vadă, fac parte din acelaşi circuit. Radu Afrim compune o perspectivă multiplicată, polifonică: când deciziile, faptele şi voinţa lipsesc din constituţia personajelor, scena lor interioară se reia la nesfârşit când în realitate, când în "irealitate".

Dincolo de asemenea fineţuri dramatice, dulcea otravă a spectacolului răzbate printr-o mişcare de grup, fluide interioare care se insinuează de la un personaj la altul, solidarizându-le. În spatele cuvintelor şi acţiunilor scenice se presimte o magmă afectivă comună, caldă şi subtilă care îi adăposteşte pe toţi. Un soi de trăire comunitară, cu atât mai puternică cu cât comunitatea e mică şi apăsată de debilitate. Dar valurile indecente de patetism sunt, fireşte, excluse. Emoţia e reţinută, condensată în cristale subterane şi invadatoare. Personajele îşi trăiesc şi suferinţa, şi dragostea în grup. Derivă un erotism comunitar, împărtăşit de toţi, fără excepţie, transformat, prin vitalitate, în manifest antidecrepitudine. Plăcerea se trăieşte intens, subtil, latent, formând o (i)realitate secundă a tuturor personajelor.

Două sunt scenele emblematice pentru intenţiile şi splendoarea acestui spectacol. Ambele se consumă la nivelul extratextului. Întâi scena în care Quitonce (extraordinară performanţa lui Mihai Smarandache, într-o avalanşă de energie cu naturaleţe şi umor conţinut în acelaşi timp) e operat şi toate personajele se frământă, iar paturile lor se agită. Cel mai mai debil personaj are şi cea mai mare debordare de vitalitate şi cel mai nestăvilit libido, stârnind complicitatea întregului sanatoriu. De altfel, erotismul musteşte, dublând orice acţiune scenică, fie revendicând împliniri fizice explozive, ca în scena de la sfârşitul petrecerii, în care paturile de suferinţă fac corp comun cu corpurile înfometate de plăcere, fie sublimându-se discret în preferinţa pentru poezie sau în lectură ca modus vivendi. Alteori, erotismul presupune jocul ambiguităţii în prietenia Ernest (Emilian Oprea, cu fiecare rol, tot mai bun, natural, cu o lejeritate de invidiat în abordarea tuturor registrelor; aici, un fel de prieten universal, desprins parcă din piesele lui Shakespeare, cu solidaritate şi ironie conţinute în permanenţă) - Emanuel (Marian Adochiţei în rol de intelectual curios-dilematic).

Scenografia Alinei Herescu accentuează o estetică de început de secol cu femei frumoase, oricât le-ar fi corpul de afectat de boală, cu machiaje şi costume feminine, diafane, elegante, imaginative. Avem toate tipurile de feminitate, de la cea frământat nesigură (Diana Lupan), la cea luxuriantă (Turchian Guzin Nasurla) sau cea delicios-naturală (Nicoleta Lefter) şi performanţa tuturor actriţelor e de invidiat. Lucru cu totul nou pentru acest regizor, personajele conţin un grad sublim de umanitate. Rezultatul nu poate fi decât unul dintre cele mai frumoase spectacole ale scenei româneşti de la ora actuală.

de Cristina Rusiecki

3. Romania Libera 01 Noiembrie 2006 - Regizorul Radu Afrim a dramatizat un roman de Max Blecher

Regizorul Radu Afrim isi continua cautarile pe la diferite teatre, unele inca fara mari performante, cum este cel din Constanta. La inca noul National de aici, cu Compania "Ovidius", Radu Afrim a pus in scena si a adus recent in fata publicului o adaptare proprie, extrem de sensibila si abila a uneia dintre putinele carti ale unui mare scriitor roman, Max Blecher (1909-1938).

"Inimi cicatrizate" este, ca si "Intamplari din irealitatea imediata", romanul unei suferinte fara alt orizont decat moartea. Autorul a trait mai toata scurta sa viata de adult in sanatorii si a scris pagini cutremuratoare (si, va asigur, cuvantul nu e aruncat cu usurinta) despre umanitatea de acolo, despre suferinta si iluminare prin suferinta. Iar Radu Afrim a stiut sa selecteze si sa construiasca o linie dramatica din acest roman de impresii si amintiri.
Este, in paralel cu o montare tip Afrim, o reintoarcere la frumusetea textului rostit, care produce emotie si care deseneaza personaje si intamplari, unele stranii pentru oamenii sanatosi. Lumea umila a celor carora li s-a diminuat ceva din fiinta se compenseaza prin trairi puternice, zguduitoare. Desi actorii de la Constanta nu sunt cunoscuti decat celor care apartin lumii teatrului, acesti tineri au participat cu daruire si convingere exemplara la construirea spectacolului cu "Inimi cicatrizate". Miscarea scenica a "gutierelor", un fel de targi pe roate, pe care stau majoritatea bolnavilor, e savant conceputa si foarte abil condusa, pentru a crea sugestia de neputinta, dar si pe aceea de vointa irepresibila de viata, a acestor condamnati fara vina.
As decupa mai intai, pentru prestatia lor exceptionala, patru nume, cel al Lanei Moscaliuc (o extraordinara Eva, infirma si putin arierata), al lui Marian Adochitei (in rolul Emanuel, cu finete si sensibilitate condus), al Nicoletei Lefter (fata care se indragosteste de Emanuel, mai intai un fel de silf al amorului, apoi nemaiintelegand decizia acestuia de a o indeparta de la sine) si al lui Mihai Smarandache (Quintonce, tanarul care moare in chinuri, un rol greu si cu foarte subtile nuante).
Ar veni, apoi, Georgiana Mazilescu si Diana Lupan, in rolurile unor bolnave care-si cauta dragostea si demnitatea, prima gasindu-si amputarea si, finalmente, moartea. Mai absent parca este, in rolul doctorului Ceriez, Dan Zorila. Alti interpreti, corecti in rolurile lor, sunt: Bogdan Bucataru, Cristina Oprean, Diana Cheregi, Alexandru Mereuta, Turchian Guzin Nasurla, Remus Archip, Loredana Marilena Luca. Copiii Ionut Tunescu si Sorina Urzica intruchipeaza un fel de oglinda a altei varste, supusa si ea bolii si suferintei, ceea ce-i ma-turizeaza prematur. Nu in ultimul rand, sa remarc scenografia Alinei Herescu, simpla si functionala.
In totul, un spectacol de mare tensiune si forta, emotionant si plin de subtilitati, care deseneaza din tuse discrete figuri si destine umane la limita acestei vieti.

de Nicolae Prelipceanu

4. Suplimentul de cultura 04 Noiembrie 2006 - Abces afectiv - Inimi cicatrizate

Mi-ar trebui vreo 20 de verbe ale încorsetării şi încă vreo 20 ale arderii ca să pot scrie despre cel mai recent spectacol regizat de Radu Afrim, Inimi cicatrizate. Şi mi-ar mai trebui mult ghips ca să pot înveli corpurile bolnave de tuberculoză osoasă în plăci reci, rigide şi cavernoase pentru ca apoi să le despic în cuvinte-senzaţii. Apoi aş avea nevoie de gutiere, oglinjoare, mîini şi picioare care să trepideze sau să încremenească. Şi la sfîrşit de o plajă cu nisip din vertebre umane. În Inimi cicatrizate, boala are transparenţa mării. Prin ghips se văd fistule rupte.

Încercaţi să pătrundeţi în imaginarul tulburător al unei lumi bolnave. Al unei lumi care nu poate să se mişte. Sau dacă se mişcă, o face convulsiv, trepidant, ca şi cum ar fi pe arcuri. Toate gesturile sînt disperant de senzuale. Sînt gesturile unor infirmi care iubesc exploziv şi care îşi devoră pînă la os neputinţele, sfidînd orice handicap. Aceşti schilozi cu abces cicatrizat pe inimă fură vieţii clipe de intimitate, trişîndu-şi boala. Şi visează că într-o zi vor dansa, aşa cum tetraplegicul din Mar adentro iese pe fereastră în imaginaţie. Cu Inimi cicatrizate, Afrim face cel mai vizual-corporal spectacol din România.

Imaginaţi-vă deci o scenă plină de paturi pe care bolnavi de tuberculoză osoasă trăiesc ca într-o placentă. Corpuri în ghips, la orizontală, tînjesc să se atingă şi petrec pînă dimineaţa într-un sanatoriu din Berck sur Mer, oraşul în care timpul suferă de accese de ploaie şi umezeală. În acest sanatoriu în care se insinuează dependenţa de boală ca o sursă de speranţă în viaţă, Emanuel (Marian Adochiţei are o vulnerabilitate bine controlată, care nu frizează patetismul) descoperă angoasa din carcasa solidă a ghipsului şi iubirea pentru Solange. În Inimi cicatrizate, afinitatea vizuală a lui Afrim pentru fragilitatea furibunzilor, vizibilă în Plastilină atinge punctul maxim. Oamenii tărgilor mobile sînt cinici, violenţi şi emoţionanţi prin neputinţa canceroasă. Sînt ca nişte plante agăţătoare înfăşurate în fîşii de ghips. Rîsul isteric al lui Quintonce (cu picioarele aruncate printre cîrje şi zîmbet pervers atunci cînd vorbeşte de scenele de sex, Mihai Smarandache îl personalizează pe schilodul fragil care răbufneşte violent cînd simte că moare) e zgomotul cel mai percutant dramatic din spectacol. Rîsul-tăiş sparge liniştea morţii. Rîsetele bolnavilor şi rîsetele sănătoşilor se suprapun într-un hohot care are mereu ceva din sfăşierea plînsului. Dramatizarea concepută de Afrim păstrează în doze excelent echilibrate poeticul din prozele lui Blecher, atmosfera maladiv erotizată şi acţiunile cu un miez comic detensionant.

În rolul Evei, îngrijitoarea sanatoriului, Lana Moscaliuc e de o intensitate gestuală uluitoare şi de o forţă magnetică ce vine din detalii infinitezimale. Să poţi să creezi un personaj din degete încleştate semiparalizant, din ticuri faciale - pleoape strînse, grimase şi muşchi contorsionaţi - şi dintr-un horcăit care nu are nimic respingător, dimpotrivă, sună la un moment dat ca un sughiţ de copil, înseamă să-ţi transformi trupul într-un corp-rol. Desprinsă parcă din tablourile viermuitoare ale lui Bosch, Eva este spiritul unui loc care expiră interdicţii şi dorinţe. Este bătrîna care plînge pentru fiecare bolnav în parte. Bătrîna obsedată de gramofoane, cu inocenţa copiilor cu gîtul în ghips, scoate din şort minuscule gramafoane din ghips şi rîde ca o fetiţă fericită cînd îşi vede jucăriile. Copila îmbătrînită printre corpuri încorsetate în suferinţă optimistă dansează ca o divinitate primitivă, unduindu-şi corpul lasciv. Lana Moscaliuc merită, indiscutabil, o nominalizare la premiile UNITER pentru rol feminin secundar.

Proiecţiile create de Florina Titz şi scenografia Alinei Herescu compun două tipuri de suprafeţe complementare. Pe de o parte spaţiul exterior care curge ca un calup de secvenţe temporale (schimbarea anotimpurilor, drumul la Berk), iar pe de altă parte sanatoriul cu paturile-tărgi care au ataşate oglinjoare, cu vesela şi pomul de Crăciun.

Spectacolul lui Afrim are puterea de a transfigura emoţiile morbide într-o relaţie fulminată de corpuri dramatice sub şoc aproape continuu, trupuri care se adulmecă, se provoacă şi se resping. Sfîşietoare scena în care Ernest (vitalitatea debordantă a lui Emilian Oprea e punctată de o tandreţe protectoare) îi spală corpul împietrit în ghips al lui Emanuel.

Ghipsul-mormînt e prelungirea corpului pasional. E celula în care zăbrelele sînt un material alb. Iar corpul dinăuntru vibrează ca un muşchi dezmorţit. Corpul se zbate, geme, ţipă. Afrim te face să-l auzi, pentru că dincolo de cuvinte, semiotica atingerilor corporale e perfect organică. Inimi cicatrizate este cel mai senzorial spectacol al lui Afrim, cel mai violent visceral, cel mai dramatic erotic.

Aţi avut vreodată o parte a corpului în ghips? Ce nu puteaţi să vreţi?

de Mihaela Michailov