THE HOUSE OF BERNARDA ALBA

• Cast
• Photo Gallery
• Reviews

Bernarda Alba decreed that reputation must be defended at all costs, even at the expense of the happiness of the eight women locked behind the walls. The barred windows only allow the illusion of freedom, and money is at the heart of the planned marriage between the most desired young man in the village and the oldest of the sisters. And if love has blossomed in other hearts, it is merely a symptom of freedom, which must be eradicated from the very start in the concentration-like space created over the centuries by the oppression of women through patriarchal traditions.

The House of Bernarda Alba is the final play in what commentators refer to as Federico García Lorca’s "rural trilogy," alongside Blood Wedding and Yerma.

The author’s general subtitle is "A Drama of Women in the Villages of Spain." To tell this drama, Lorca sets the scene in a house in Andalusia where the strictest mourning has been imposed, no men remain, and the matriarch Bernarda Alba exerts dictatorial control over her five daughters, her elderly mother, and the servant. Conformity, obedience, fundamentalism, and the repression of emotions cannot, however, last forever, in the face of the volatile and ever-changing nature of femininity, with love, passion, courage, rebellion, and self-sacrifice. The aspiration for love and freedom inevitably crashes against the unyielding walls of the House of Bernarda Alba.

Cast

• Bernarda Alba: Luiza Martinescu
• La Poncia: Laura Iordan
• Maria Josefa: Mirela Pană
• Angustias: Alina Manţu
• Magdalena: Cristiana Luca
• Amelia: Otilia Nicoară
• Martirio: Mihaela Velicu
• Adela: Ecaterina Lupu

Reviews

In the name of tradition, Bernarda Alba enforces the dictatorship of isolation. Luiza Martinescu controls the character’s tone and gestures with precision and intelligence, never once yielding to the temptation of stealing the spotlight. It is enough that she imposes the rule that upends everyone’s life. On one side of the generational spectrum, Mirela Pană’s mother figure plays at lucidity, delivering with great gusto both episodes in which she seems anchored in a definitively lost past and biting quips that savagely expose the hypocrisy of the present. On the other side, the young daughters wait—like Beckett’s two characters, like Chekhov’s three sisters—for an arrival and, later, a departure. Looking both from within and from outside the white house built in black, Laura Iordan’s La Poncia brings the village gossip to the ears of the one whose eyes refuse to see. The five are perfect victims. Gazing out and, at times, escaping through the windows (the text mentions bars placed before each of them, but Alexandra Budianu and Diana Mititelu wisely choose not to represent them, keeping them solely in the minds of the characters), the girls give the impression of a flight that starts again and again, only to be interrupted again and again. In the end, it is another form of floating that will announce and visually mark the tragedy. The old woman, her daughter, and her granddaughters are united, at a certain moment, by a haunting song, first sung by the grandmother and then taken up by all. The sisters fully live out their complicity in flamboyant moments of wild dancing (the soundtrack dominated by the obsessive "You Don’t Own Me", the hit released by Lesley Gore in 1963) and in strikingly staged "tableaux vivants", brought to life by Mititelu & Niculescu’s direction and lighting. The scene of the five bathtubs enveloped in blue spotlights has every chance of making history. The generational spectrum is also spatialized within the 19-year gap separating the girls who dream of marriage (which, in the context of the era, means liberation). The infectious exuberance of the youngest, played by Ecaterina Lupu, starkly contrasts with the fragility and insecurity of the “senior” sister, portrayed by Alina Manțu. Somewhere, in the shadow of the duel between these two for the same man, Mihaela Velicu’s Martirio dreams, plots, and schemes. The passion of this trio is accompanied—though not entirely from the sidelines—by the impetuousness of Cristiana Luca’s Magdalena and the lingering innocence of Otilia Nicoară’s Amelia.

Mihai Brezeanu - LiterNet

https://agenda.liternet.ro/articol/29633/Mihai-Brezeanu/O-tragedie-luminoasa-Casa-Bernardei-Alba.html

[...]The house-as-monastery, the house-as-prison - through the director’s vision, it becomes an insular society reduced to the family cell, where the mother’s absolutism stifles the vital energy of youth. An island inhabited only by women, ruled by a mother who has reached the age of sterility and enforces abstinence - both social and sexual. The widowed Bernarda leads a battle to suppress the overwhelming eroticism of her five daughters, aged 20 to 39, among whom exists not only a social hierarchy - determined by the prospect of securing a suitor - but also a passionate one, driven by erotic impulse. Only the eldest daughter possesses a dowry - an inheritance from her father, Bernarda’s first husband - that entitles her to the liberating prospect of marriage, and thus, the desperation of the younger sisters intensifies as their age decreases. These women are victims of social customs, whose guarantor and defender is their own mother. Music serves as an off-stage commentary, the voice of a manifesto for freedom. The song playing on the radio, later sung by Bernarda’s daughters—You Don’t Own Me (Lesley Gore, 1964)—connects their struggle to the sexual liberation of Generation X, bridging two eras through the act of self-determination, achieved by breaking restrictions at any cost. Narratively, jealousy between the youngest sisters - born from an illicit attraction to the same man, the suitor of their wealthier eldest sister - leads to betrayal, with Martirio conspiring against Adela. True to the dual meaning of her name, Martirio is not only the witness (mártir) to Adela’s defiance but also bears on her face the marks of compromised beauty - perhaps from an accident or a birth defect. While Martirio only dreams of Pepe Romano, Adela acts and experiences carnal love. The nighttime bedroom scenes gradually reveal the suffocating pressure of the daughters’ need for freedom. Dressed in white nightgowns, their bodies exude an unspoken sensuality - fragile, feminine, and radiant with suppressed desire. The backdrop, a screen-wall, offers a translucent view of the family’s social image, rendered in baroque, calophile silhouettes that resonate with the unspoken suffering contained within the house’s walls. The bleak atmosphere is heightened by chiaroscuro lighting in the “social” scenes, while the funeral image - with a group of veiled women, their faces hidden behind bouquets of flowers - becomes a striking symbol of squandered youth, of fleeting beauty sacrificed. The daughters' bath scene, with five bathtubs aligned under the bluish glow of the moon, associates the condition of womanhood with the duality of love and death - a recurring motif in Lorca’s poetics. The same eerie light lures Adela toward escape through the room’s only window, into forbidden love and a fatal destiny. The irresistible call of eros is merely one of death’s many disguises, triumphant in Adela’s final suicide and in the youth condemned within the house’s walls. Alina Manțu (Angustias), Cristiana Luca (Magdalena), and Otilia Nicoară (Amelia) embody tempered versions of femininity as they approach maturity, while the direction shapes domestic situations of ironic complicity and sarcastic competition among sisters, emphasizing the boundless energy of the youngest - Mihaela Velicu (Martirio) and Ecaterina Lupu (Adela). The climactic betrayal scene, the apex of repressed erotic impulses, reaches an expressionist intensity, with Mihaela Velicu embodying the inner torment of jealousy, fueled by Ecaterina Lupu’s unbridled passion. A pillar of unyielding authority, Luiza Martinescu’s Bernarda Alba commands maternal control through rigid posture and firm gestures. Within this lineage, the senile inertia of the grandmother, Maria Josefa (Mirela Pană, in a playfully nuanced performance), delivers a counterpoint—the transmission of freedom’s values to her granddaughters, which she defends with fists and protests from behind closed doors. The grandmother represents a model of rebellion that the granddaughters fear, and in this light, the production subtly explores the dialectic of submission and defiance in generational conflict. The servant, La Poncia (Laura Iordan), serves as a lucid observer, a witness and critic of excess, resigned to the fatal destiny of women bound by social conformity.

Oana Cristea Grigorescu - Revista Scena

https://revistascena.ro/cronica-saptamanii/cine-se-teme-de-femei-casa-bernardei-alba-la-teatrul-de-stat-constanta/

În „Casa Bernardei Alba”, Diana Mititelu nu își propune să recompună spațial/cultural Spania rurală în care Lorca a plasat acțiunea piesei sale. În absența acelui spirit spaniol înflăcărat și jucăuș, pătimaș și profund instinctual, imposibil de redat în absența unor date ce țin de tectonica interioară a individului, acea Andaluzie transplantată parțial pe o scenă din România ar fi artificială. În schimb, lectura regizorală mizează, în cheie intenționat minimalistă, pe esențializarea situației centrale și a simbolurilor din piesa lui Lorca, speculând inteligent zonele de universalitate care asigură relevanța acesteia oriunde și oricând. [...] Fără a pierde nicio secundă din vedere racordurile frisonante cu realitatea imediată, spectacolul de la Constanța frapează printr-o simplitate dezarmantă, prin acel less is more care naște zone vitale de ambiguitate și interpretări multiple, dar mai ales prin încrederea deplină a regizoarei în piesa și în distribuția alese. O încredere rară pe scenele din țară, care abundă în spectacole născute strâmb din neîncredere și orgoliu regizoral, încărcate până la refuz și asfixiate de nenecesar. O încredere rară, care se traduce pe scenă în lipsa oricăror artificii regizorale care să distragă atenția de la esența textului. O încredere care răzbate dincolo de spectacolul propriu-zis, pe care o intuiesc a fi parte esențială din procesul de lucru și din atmosfera repetițiilor, o încredere care spune multe despre abilitatea regizoarei de a înțelege și de a coagula energiile echipei de creație. Bernarda Luizei Martinescu are o privire care împietrește și o voce care taie în carne vie. Cu o postură perfectă, un chip implacabil și o siguranță de sine tulburătoare, actrița jonglează seducător cu cele două măști ale acestei mame-tiran: impunătoare și de neclintit atunci când știe că este văzută vs. tandră și nebănuit de umană atunci când crede că nu o vede nimeni. Rol de compoziție, surprinzător și revelator pentru maturitatea actoricească a Mirelei Pană, Maria Josefa întrupează imaginea trecutului care se încăpățânează să se insinueze în prezent, într-un dans delirant, eliberator și consumator deopotrivă. La polul opus, perfect ancorată în realitate și asigurând legătura cu acel afară atât de râvnit și misterios, La Poncia Laurei Iordan funcționează ca rotiță esențială în mecanismul casnic, cu resorturi inepuizabile de dibăcie și cu o atitudine binevoitoare care camuflează subtil intențiile reale ale servitoarei. Alina Manțu nuanțează atent vulnerabilitatea surorii celei mari, semi-izolată deopotrivă ereditar și afectiv de restul familiei sale. În interpretarea sa, Angustias metabolizează ratarea unei vieți trăite contra cronometru și evadează în proiecția căsătoriei aranjate cu Pepe Romano, unica soluție de evadare din casa-închisoare a familiei sale. Cristiana Luca îi conferă Magdalenei o detașare ironică și aspră, rezultatul maturizării abrupte a celei care este nevoită să își asume un rol pseudo-parental față de surorile ei. Într-un rol de contre-emploi provocator și neașteptat, grăitor pentru versatilitatea sa scenică, actrița lasă să se întrevadă și zonele de sensibilitate ale personajului, cu dorințe și visuri înăbușite prematur. În rolul mezinei cu destin tragic, Ecaterina Lupu are tot elanul tinereții, cu nevoia de a iubi și de a fi iubită, cu paradoxuri și adrenalină, cu inocență și obrăznicie jucăușă. Rochia verde și părul tuns băiețește îi vin perfect Adelei, căreia actrița îi imprimă uneori serios, alteori ludic, o impertinență seducătoare și o sensibilitate dezarmantă. Otilia Nicoară abordează cu delicatețe rolul Ameliei, cu tăceri permanent încărcate de semnificații și cu atenție constantă la partenerele sale de scenă, transformându-și personajul într-un punct de echilibru necesar în iureșul dezlănțuit de energii din jurul său. Mihaela Velicu în Martirio este o adevărată revelație. Un rol incomod, ingrat, al neputințelor mocnite și al izolării profunde, metamorfozat cu deplină inspirație actoricească în motor al întregului spectacol. Strigătele personajului, amestec de singurătate dureroasă și suferință înăbușită, erup cu forța „Strigătului” pictat de Munch. Totuși, este teribil de frumoasă această Martirio. Este teribil de frumoasă în ciuda furiei, în ciuda comploturilor, în ciuda urii de sine și de lume, în ciuda convingerii că este de neiubit. Este teribil de frumoasă fără să intuiască vreo clipă cât de frumoasă este.

Daria Ancuța - Ziua de Constanța

https://www.ziuaconstanta.ro/stiri/cultura/revolutia-fetelor-incepe-in-cada-casa-bernardei-alba-la-teatrul-de-stat-constanta-galerie-foto-894730.html